#SubiectulZilei: Dragoste până la moarte, în închisoarea din Cernăuți

Mergem azi să vedem Mica Vienă a Răsăritului. Așa a fost numit, de 150 de ani încoace, orașul Cernăuți, târg moldovenesc, până în a doua jumătate a secolului XVIII, oraș românesc, între 1918 (când Bucovina a ales unirea cu Țara Mamă, România) și 1940, când Stalin ni l-a răpit și l-a încorporat Ucrainei. Orașul și regiunea omonimă, cu cea mai numeroasă populație românească, unde să vorbești sau să scrii românește au fost, de foarte multe ori, suficiente motive ca să înfunzi pușcăria.

Cernăuțiul a intrat la 1774 sub stăpânire austriacă, iar împăratul Franz Iosef a avut o reală slăbiciune pentru acest loc, despre care spunea că el trebuie să însemne o adevărată oglindă a Imperiului. Așa se face că, la 1850, un atașat diplomat englez,Edmund Spencer, care vizitase toată Europa, de la Atlantic la Bosfor, mărturisește:” rar am văzut un oraș atât de frumos cum este Cernăuțiul”. În 1875, Împăratul Franz Iosef face din Cernăuți cel mai nou centru universitar al Imperiului Austro-Ungar, de atunci. Cine sunt studenții români cei mai cunoscuți, ai Universității Imperiale din Cernăuți? Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu.

Pe Ciprian Porumbescu, anul 1877 îl găsește nu numai student, ba chiar și președintele unei societăți revoluționare, a tinerilor români, numită Arboroasa. Agitațiile studenților români, câteva mesaje solid anti imperiale și naționaliste ale tinerilor conduși de Porumbescu aduc Arboroasa pe lista neagră a administrației austriece și pe Ciprian Porumbescu în închisoarea din Cernăuți, sub acuzația foarte grea de înaltă trădare.

În închisoarea Cernăuți, Porumbescu a stat în celulă cu doi condamnați de drept comun, doi criminali români. Compozitorului, șeful închisorii i-a permis să i se dea vioara sa cremoneză. Ciprian Porumbescu avea o vioară, primită cadou de la un vestit lăutar bucovinean,cu a cărui valoare, azi, o familie modestă de români nu și-ar mai face niciun fel de probleme, toată viața, cu facturile la energie sau scumpirea alimentelor.

Comandantul închisorii povestea că într-o noapte, Porumbescu a cântat atât de frumos și de cald la vioară, încât criminalii încarcerați cu el au început să plângă și să-și ceară iertarea păcatelor. Dar în noaptea aceea s-a țesut și o altă poveste. Lângă celula lui Porumbescu era închisă o femeie înaltă, de o frumusețe cum rar se mai poate vedea. Cu inima rănită de soțul care o înșelase, Elisaveta, așa o chema, își omorâse bărbatul. A fost condamnată la pedeapsa capitală.

Această poveste a fost lăsată de un gardian al închisorii. Acesta ne spune că cei doi, Ciprian și Elisaveta aveau celulele una lângă alta, nu s-au văzut niciodată, iar Porumbescu i-a cântat în fiecare noapte cele mai frumoase cântece de pe la noi și de la alții. Și-au vorbit adesea, dar nu cu cuvinte, ci cu un limbaj de sunete, pe care împreună l-au inventat.

În Noaptea de Crăciun 1877, Ciprian Porumbescu a primit, în celulă, o pereche de ghete noi, soldățești, o haină groasă și o pâine albă. La o vreme după acel Crăciun, compozitorul român a fost achitat și eliberat. Dar a ieșit din închisoare fără a mai avea vreun semn de la frumoasa Elisaveta. Darul de Crăciun i-l trimisese lui Ciprian, Elisaveta, prin gardian. Ea murise, cu câteva zile înainte, fără să-i spună nimic bărbatului care îi alinase inima, cu muzica lui, ca să nu-l rănească.